Intr-un articol precedent va spuneam despre ce anume credem cu privire la oamenii care pleaca din aceasta lume. Fiecare persoana are o poveste a vietii care merita spusa, impartasita, din care putem invata lucruri frumoase. Unele povesti pot fi mai triste. Alte povesti pot fi mai vesele dar toate sunt cu eroi din viata noastra. Eroii pe care i-am intalnim, de la care am avut curajul sa invatam ceva sau poate doar am trecut pe langa ei fara sa observam povestea vietii lor. Uneori moartea ne poate aminti cat de important este pe cine am cunoscut si ce am invata de la ei, dar poate fi un mod dureros si de neinteles de a cunoaste lectiile vietii.
O astfel de poveste este si articolul dedicat de Dragos Bucurenci unei tinere ziariste de doar 25 de ani, un erou care, la o varsta frageda, a predat deja lectii de curaj, tenacitate, decenta in lupta vietii contra cancerului. „Scrisoare pentru Andreea” este un dialog emotionant, un crampei din ceea ce inseamna o poveste de viata. Transcriem cateva ganduri din aceasta scrisoare pentru ca finalul ei sa il regasiti pe blogul unde a fost publicata.
Scrisoare catre Andreea
Draga Andreea,
Vreau sa-ti scriu tie, nu cititorilor mei, pentru ca mi-e prea greu sa scriu despre tine si nici nu stiu cum s-o fac.
Voiam de mult sa-ti spun cateva lucruri, dar am asteptat sa-ti termini tu socotelile cu boala, am tot sperat ca ne vom reintalni de aceeasi parte a frontului – eu, bine mersi, cu un cearcan in plus sau in minus, si tu, intarita de focul luptei, mandra de cicatricile tale, cu multe cearcane, dar frumoasa si invingatoare si mai plina de viată decat toti cei din jurul nostru.
Ti-as fi spus atunci ca, desi nu aveai decat 25 de ani cand ai început lupta cu cancerul, mi-ai predat niste lectii de viata mai bine decat au facut-o unii dintre mentorii mei, care au de două ori varsta ta.
Lectia rabdării. Lectia tenacitatii. Lectia curajului. Lectia generozitatii. Lectia decentei.
Si, desi n-am vrut-o, desi o refuz si acum, cand iti scriu randurile astea tardive, lectia despre moarte. Stiu bine că n-ai vrut-o nici tu. Dar ne-ai predat-o cu aceeasi seriozitate cu care ai făcut totul in viata.
In Talmud se povesteste ca un sobor de intelepti i-ar fi spus lui Alexandru cel Mare ca, pentru ca un om sa poata trai, el trebuie sa invete sa moara. Mi-ar fi placut sa fii acolo, pentru ca te banuiesc ca nu ai fi lasat netaxat acest calambur ieftin. Incerc sa zambesc, sa-mi imaginez cum ti-ai fi dat ochii peste cap la auzul unei cugetari atat de adanci, dar nu pot. M-apuca doar jalea cand ma gandesc ce frumos ai mai fi trait tu daca n-ai fi dus lectia asta despre moarte pana la capat.
Mai e o poveste in Talmud, tot cu Alexandru Macedon care, in timpul unei campanii in Africa, da peste o cetate unde traiau numai femei. După cum era obiceiul cuceritorilor, le cere sa-i aduca paine, iar femeile ii aduc o paine din aur pe o tipsie aurita. “In cetatea asta, voi mancati paine de aur?”, le întreaba Alexandru. Iar ele ii răspund in cor: “Dar daca voiai paine, nu gaseai paine obisnuita la tine acasa? De ce a trebuit sa vii de peste mari si tari daca n-aveai nevoie decât de paine?” (continuare pe blogul bucurenci.ro…..)
Mai multe marturii despre ziarista Andreea Popescu puteti sa gasiti si pe blogul lui Cabral dar si pe al Andreei, unde ea isi impartasea gandurile, blog care speram sa fie pastrat cat mai mult timp online pentru a fi o dovada scrisa altor cititori. Iar campania lansata de ziarul CanCan pentru a o sprijini in lupta ei, se numea exact asa cum ne place noua: “Hei! Am o poveste pentru tine!”, o poveste de viata. Va invitam sa cititi si aceste articole!
